Oraşul Chişinău − de la prima atestare până la capitală de ţară suverană

Prima menţiune documentară a Chişinăului datează din 17 iulie 1436, când într-o danie a domnitorilor Moldovei Ilie şi Ştefan Voievozi se precizează hotarul moşiei boierului Oancea, logofăt pentru credincioasa slujbă în mai multe sate − „la Bâc, de cealaltă parte, pe valea ce cade în dreptul Cheşeneului lui Acbaş”, în apropiere de o „selişte”. Potrivit doctorului în istorie, Maria Danilov, contactată de Info-Prim Neo, un alt hrisov, emis de Ştefan cel Mare, în 1466, confirmă trecerea seliştei în proprietatea unchiului său: „Cinstitul boier, dumnealui Vlaicul la Chişinău, la fântâna Albişoara, ce s-au cumpărat de la Toader, feciorul lui Fedor şi de la fratele lui drept, cu 120 arginţi tătăreşti”. Boierul Vlaicul, care a intrat în stăpânirea Chişinăului, este fratele mamei lui Ştefan cel Mare, Oltea, şi care la acea vreme mai era şi pârcălab la Cetatea Albă (1457-1460). „Chişinăul, situat într-o zonă geografică destul de dens populată, dar şi la intersecţia unor căi comerciale importante ale evului mediu românesc, a căpătat ulterior o intensă dezvoltarea, de la o neînsemnată alcătuire rurală, pomenită într-un act din 1576 ca „un sat anume Chişinăul, pre Bâcu, în ţinutul Lăpuşnei cu mori în Bâcu” – la un târg însemnat, care cu timpul a devenit nucleul de formare a oraşului”, a comunicat Maria Danilov. [Chişinăul − de la sat la oraş] Potrivi istoricului, în sursele documentare interne, mai exact în „Cronica polonă” a lui Miron Costin, Chişinăul apare în numărul oraşelor Ţării de Jos a Moldovei, iar la 1684 cronicarul din nou îl pomeneşte ca „orăşelul Chişinău”. Mai târziu, extinderea lui în suprafaţă este rezultatul contopirii cu satele adiacente: Buiucani, Vovinţeni, Hruşca, Malina Mică, Munceşti, Visterniceni, Schinoasa ş.a. Maria Danilov menţionează că sursele de epocă pun permanent în evidenţă ansamblul cu destinaţie preponderent comercială, aşa-numit bazar, incluzând o hală de piatră, dughene, ateliere, depozite, hanuri şi caravanseraiuri. Către zona centrală gravitau atât instituţiile urbane, cât şi punctele în care s-au instalat străinii, mai ales negustorii (strada Turcilor, strada Armenilor, fundacul Grecilor, fundacul Sârbilor etc.). Cartierele de locuit erau grupate în jurul celor şase biserici parohiale, consemnate de Von Raan în 1788: „Chişinăul înainte de devastarea lui a fost un oraş de mijloc, dar când l-au părăsit Turcii în retragerea, aşa după cum se obişnuia la ei – l-au incendiat. O privelişte nemaipomenită. La fiecare pas întâlneşti noi pustiiri şi distrugeri, specifice doar unor inamici barbari. Aici se văd ţevi şi sobe, rămăşiţe ale celor mai bune case, ce o fi fost vreo 300. Prăvăliile negustorilor, care formau un perimetru de piatră de 300 de stânjeni împrejur, zac sub cenuşă, tot aşa cum vreo şase sau şapte biserici”. [Chişinău − capitala Basarabiei] Potrivit doctorului în istorie, Maria Danilov, până la 16 mai 1812, când în urma Păcii de la Bucureşti ruşii se retrag din Principatele Române, anexând partea răsăriteană a Moldovei până la Prut, centrul politic şi administrativ era Iaşul. „Noua provincie, redenumită de ruşi Basarabia, intrată în cadrul unei noi vieţi politice şi culturale străine, a trebuit să-şi creeze un centru cu menirea de a da o nouă orientare culturală şi politică întregii provincii. Astfel, Chişinăul a fost ales de către Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni şi senatorul Krasno-Milaşevici capitală a Basarabiei, din 1818. Primele instituţii culturale înfiinţate de către exarhul Gavriil Bănulescu-Bodoni sunt Seminarul Duhovnicesc (1813) şi Tipografia Exarhicească (1814). În 1833 a fost deschis Gimnaziul Regional”, a comunicat Maria Danilov. Industria, care îşi are începuturile mai înainte, în câteva tăbăcării şi velniţe, tinde spre o dezvoltare mai mare, şi pe la anul 1814 în Chişinău erau pe lângă vreo 22 de tăbăcării, 5 fabrici de saftian, 18 de lumânări, 4 de sapon şi 4 vopsitorii. „Imediat după anexare, Chişinăul nu avea niciun fel de administraţie comunală, poliţistul era totul pentru oraş şi pentru locuitorii lui. Abia în anul 1817 se constituie o primărie din cinci membri de către naţionalităţile mai numeroase din Chişinău în frunte cu un primar, „capitanul slujbei moldoveneşti”, Anghel Nour”, a menţionat istoricul. Potrivit Mariei Danilov, în anul 1828 guvernul rus desfiinţează autonomia provincială şi Chişinău intră în categoria oraşelor „regionale”, cu administraţie pur rusească. În fruntea Chişinăului vine general-maiorul Pavel Feodorov. „În anul 1834 se aprobă noul plan al oraşului, potrivit căruia se nivelează câmpul din dosul Mitropolei şi se schiţează proiectul străzilor din partea nouă a Chişinăului. Se construieşte catedrala oraşului, ceva mai târziu clopotniţa, se aranjează grădina din jurul catedralei, se ridică bisericile romano-catolică (1843) şi luterană (1825), ultima a dispărut din centrul Chişinăului la dispoziţia autorităţilor sovietice în 1960”, a spus istoricul. Între anii 1856-1878, arhitectul principal al oraşului a fost Alexander Bernardazzi. După proiectele sale sunt construite cele mai impozante blocuri: Biserica Grecească, Capela Liceului de Fete (azi Biserica Sf. Teodora de la Sihla), Liceul Principesei Dadiani (azi Muzeul Naţional de Artă). „În 1912 cetăţenii Chişinăului puteau călători în tramvaie electrice, felinarele cu lămpi de seu se schimbă în cele de petrol, care la rândul lor, pe la începutul sec. XX, cu încetul sunt înlocuite cu lumina electrică, se construieşte apeductul şi se înmulţesc clădirile publice şi particulare”, a comunicat istoricul Maria Danilov. [Chişinăul interbelic − al doilea mare oraş al României] Între anii 1905- 1917, Chişinăul a fost centrul mişcării de emancipare naţională a întregii Basarabii. „Aici a fost proclamată, la 27 martie 1918, Unirea Basarabiei cu România. Chişinăul interbelic, considerat cel de al doilea mare oraş al României, a continuat să se afirme ca un puternic centru economic, cultural şi artistic”, a accentuat istoricul. În acest timp s-au efectuat lucrări de restaurare în zona centrală şi s-au ridicat în partea „de sus” locuinţe care dau măsura prosperităţii sale. „În 1928, în Grădina Publică, a fost dezvelit − cu ocazia aniversării a 10-a de la Unirea Basarabiei cu România − Monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, sculptor Alexandru Plămădeală”, a spus doctorul în istorie. Maria Danilov a mai menţionat că, în urma anexării Basarabiei de către URSS, la 28 iunie 1940, Chişinăul este ocupat de către administraţia rusească, până în iunie 1941. Chişinăul a suferit pierderi irecuperabile. „Cel mai grav a fost afectat centrul oraşului: blocul Primăriei, Catedrala, Gara Feroviară. În urma operaţiunii Iaşi-Chişinău, august-septembrie 1944, Armata Roşie din nou pune stăpânirea asupra oraşului, acesta devenind centrul-capitală a RSSM. Pe parcursul a aproape a două decenii oraşul are un statut special de „oraş închis”, neputând fi vizitat de turişti străini”, a spus istoricul. [Chişinăul postbelic − supus unei remodelări de tip sovietic] În anii postbelici, Chişinăul are o creştere extensivă, fiind supus unei remodelări de tip sovietic. În 1958, s-a deschis primul post de Televiziune Moldovenească, Academia de Ştiinţe (1961), Universitatea de Stat (1946), Universitatea de Medicină (1945), Universitatea Pedagogică „Ion Creangă”(1946). „În anii ’70-’80 ai sec. XX, Chişinăul continuă dezvoltarea sa extensivă. Pe harta oraşului apar blocuri de noi întreprinderi-gigant subordonate unor interese militaro-strategice ale URSS, dar şi edificii impunătoare de menire social-culturală, precum Casa Guvernului, sediul Parlamentului, Palatul Naţional, Casa Presei, Palatul Republicii, Teatrul de Operă şi Balet, Casa Radio”, a spus Maria Danilov. Istoricul a mai comunicat că, la începutul anilor ’90, oraşul trece printr-o perioada de stagnare. În aceşti ani Chişinăul devine centrul unei puternice mişcări de emancipare naţională, iar la 27 august 1991, în urma proclamării Actului de Independenţă a Republicii Moldova, Chişinău devine capitală de ţară suverană.