Preot Andrei Rusu pentru agenţia Info-Prim Neo
Pentru creştinismul ortodox, dar şi pentru cel romano-catolic şi pentru unele denominaţii protestante, Învierea Mântuitorului Hristos constituie fundamentul teologic, punctul de esenţă al crezului, evenimentul de maximă importanţă prin care s-a delimitat timpul istoric de până la Hristos şi după Hristos. Cel mai explicit în acest sens rămâne a fi apostolul Pavel prin îndemnul dat creştinilor din Corint: „ ... Şi dacă Hristos n-a înviat, zădarnică este atunci propovăduirea noastră, zădarnică şi credinţa voastră” (I Corinteni, 15, 17). Anume din aceste considerente sărbătoarea Paştilui sau Învierii lui Hristos dintre cei morţi este comemorată de întreaga creştinătate cu multă solemnitate şi mult fast.
Postul ce precede Marele Eveniment, are drept scop pregătirea spirituală, dar şi somatică a credincioşilor pentru a dobândi bucuria Învierii. Este o perioadă de 7 săptămâni în care slujbele bisericeşti îl introduc pe creştin în istoria evenimentelor de până la Înviere, în acelaşi timp, se pune accent deosebit pe trăirea virtoasă în Hristos pentru a avea parte de reînvierea duhovnicească.
Din păcate, prea puţini dintre cei ce sărbătoresc Paştile, conştientizează esenţele creştine, expuse mai sus. Sărbătoarea Sfintelor Paşti (ca de altfel, şi celelalte sărbători religioase, dar şi nereligioase), este tratată adesea din perspectiva politicului, prin aducerea focului sfânt de la Ierusalim, şi din cea a economicului, prin tot felul de târguri şi „reduceri de sărbători”. În mass-media, dar şi de pe unele amvoane, se face mult vuiet doar în acest sens, aspectul religios fiind pe planul doi, ori omis definitiv.
Începînd cu secolul al XII-lea, Biserica creştin-ortodoxă a legat de sărbătoarea Învierii minunea de la Ierusalim care constă în pogorârea în chip mistic a unui foc în biserica Mormântului Domnului în ajunul Paştilui. Deşi contestată pe parcursul secolelor atât de teologi, cât şi de oameni de ştiinţă, actualmente minunea este acceptată oficial de teologia creştin-ortodoxă. Doar că, se face o specificare: credem în Hristos Dumnezeu nu pentru minunea focului de la Ierusalim, ci pentru că Mântuitorul Iisus a pogorât din slava dumnezeiască să se facă om, să pătimească ale omului, să se jertfească şi să moară pe cruce, iar a treia zi să învie, în felul acesta restabilindu-l pe om în Binele din care a căzut prin păcatul neascultării.
E regretabil faptul că pentru societatea în care trăim superficialitatea şi goana după senzaţional primează în raport cu elementele de esenţă. Focul de la Ierusalim este privit, de cele mai multe ori, doar din perspectiva senzaţionalului, iar în Republica Moldova, începînd cu anul 2001, se va face şi capital politic pe baza minunii date. Se vorbeşte din plin despre delegaţia însărcinată cu aducerea focului şi se fac elogii dintre cele mai pompoase celor care au contribuit financiar (de parcă nu din banii publici) la realizarea evenimentului, şi nu se vorbeşte aproape de loc despre bucuria Învierii. De parcă n-ar fi Învierea din morţi a lui Hristos şi o renaştere a omului în lumea Veşniciei prin această Înviere, ci mai mult o propagandă a unei minuni, de cele mai multe ori, neînţeleasă de mulţime. Masa Sfântă din altarul fiecărei biserici simbolizează Mormântul Mântuitorului Hristos. Pe această masă arde „candela Învierii” la fiecare serviciu liturgic. Întreg postul mare lumina acestei candele ne-a adus aminte despre scopul perioadei date – de a ajunge înduhovniciţi la Marea Sărbătoare. Iar în noaptea Învierii de la această candelă preotul aprinde lumânarea şi invită pe credincioşi de a veni să ia lumină. Astfel focul sacru e prezent şi la Ierusalim, şi în fiecare biserică, fiind menţinut de credinţa şi bucuria celor care vin să-l primească.
Poate banii cheltuiţi la aducerea focului de peste mări şi ţări ar fi cu mult mai utili în ajutorarea celor nevoiaşi în aceste zile de sărbătoare...
Şi dacă vorbim despre aspectul economic, exagerarea laturii gastronomice prin mass-media şi panourile de publicitate umbresc sensul real al sărbătorii Paştilui. De parcă ar mai fi un motiv de a mânca şi a bea în nesaţ, de altfel ca şi la sărbătoarea de 8 martie, sau zisele sărbători de 9 mai ori 7 noiembrie. Sărbătorile religioase, printre care şi Învierea, îndeamnă creştinul la unirea cu Hristos prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui în cadrul Liturghiei. De aceea, să frecventăm biserica în noaptea Învierii, dar şi în celelalte zile de Duminică, să ne împărtăşim cu Hristos, adică să căutăm Împărăţia Cerului, iar toate celelalte ni se vor adăuga nouă, după cum ne-a promis însusi Dumnezeu (Luca 12, 2).
Hristos a înviat!
Adevărat a înviat!
