E un sentiment ciudat – să aștepți ceva aproape toată viața, iar când în sfârșit se întâmplă, să fii neliniștit. Europa e tot mai aproape. Decenii de discuții, manipulări, ezitări. Poporul a spus „Da”. Steagurile au fost arborate, discursurile rostite, fotografia Ursulei von der Leyen – pe toate site-urile.

Și iată că stai în fața unei uși care, în sfârșit, s-a deschis. Și înțelegi că îți este frică. Nu pentru că ești „fundamental împotrivă”. Ci pentru că această nouă etapă vine cu prea multe necunoscute. Pentru că întrebarea „ce va fi mâine” nu mai e o simplă retorică, ci un traseu concret.

Pentru că realitatea e mai complicată decât lozincile. Și pentru că în fiecare „da” se ascund o mulțime de „dar”.

Câteva temeri care nu se rostesc de la tribună

În spațiul public abundă acum retorica victoriei: moment istoric, alegere strategică, consens, drumul spre casă. Toate acestea, poate, sunt adevărate, dar nu sunt întreaga poveste.

Sincer vorbind, ca societate, intrăm în această nouă fază nu doar cu speranță, ci și cu o mulțime de temeri. Și e normal. Mai mult decât atât – e sănătos, dacă nu le ascundem, dar le analizăm.

Avem mai multe frici, pe care le auzim aproape zilnic:

• Frica de a ne pierde identitatea. Ce se va întâmpla cu acea identitate compusă din „la noi așa se face”, dacă integrarea înseamnă schimbarea structurii și devenirea parte a unui întreg mai mare? Unii ar putea spune că normele și regulile impuse „de sus”, când ceea ce e local rămâne doar în bucătărie și doar pentru „ai noștri” – sunt ceva ce am mai trăit ca popor. Și dacă am mai trăit, care e diferența acum? Dar ea există. Poate merită să o discutăm? 
   

• Frica de a rămâne singuri sau frica de îmbătrânire în general. Aceasta s-a accentuat după publicarea datelor recensământului din 2024. Migrația nu e o temă nouă pentru Moldova, și nimeni întreg la minte nu va condamna plecarea sau va cere interdicții. Dar perspectiva integrării face ca plecarea să fie și mai „legitimă”. Mulți se tem că pentru tineri, UE nu înseamnă reforme, ci doar un bilet spre Varșovia/Berlin/Milano/Amsterdam – fără retur. Și da, înțelegem că „oricum vor pleca, dacă vor cu adevărat”, dar integrarea ar face plecarea mult mai simplă – la fel de simplă va fi și întoarcerea.
   

• Frica de reguli noi. Birocrație, standarde, control, raportări, proceduri. Toate acestea sună ca ceva foarte departe de modul în care sunt organizate instituțiile statului în Moldova. „Dar dacă nu vom face față?”, „Mai avem mai puțin de un milion de oameni activi în câmpul muncii, și câți dintre ei vor lucra cu adevărat în sectorul public?” – întrebări dificile, cu răspunsuri și mai dificile.

• Frica de dezamăgire. Ce se întâmplă dacă totul e doar o iluzie? Dacă vom adera și viața nu va deveni mai bună? UE nu e Moș Crăciun și nu ne-a promis nimic, în afară de reguli comune, și nu a garantat nimic, în afară de multă muncă asiduă. Discursul lui Churchill despre „muncă grea, sudoare și lacrimi” pare cea mai onestă formulă.
   

• Frica de schimbare în general. Sunt oameni care se simt confortabil în status quo, chiar dacă e imperfect, confuz și chiar dacă „mai bine primul în sat decât ultimul la oraș”. Schimbarea sperie, chiar și atunci când e spre bine. Aparatul de stat nu inspiră încredere, pentru că, în 30 de ani, fiecare are propria experiență care i-a demonstrat că statul nu merită încrederea sa. Iar pe rețelele sociale, unii influenceri spun cât de rău e de fapt în Europa. Iar aceștia sunt mai credibili – pentru că nu sunt statul, nu au de ce să mintă. Sau poate că au?

În orice caz, aceste temeri nu sunt motiv de panică și nici de acuzații reciproce de partizanat politic. Când unui om îi e frică, rareori se gândește că frica sa vine dintr-o ideologie promovată de cineva – pur și simplu simte că i s-a apăsat un punct sensibil. Și noi avem multe puncte sensibile. Iar problema e că aceia care vând frică, vând și „pastilele” de alinare. Și sunt crezuți.

Poate că tocmai de aceea, acum e momentul să vorbim serios? De exemplu, despre faptul că UE nu e un paradis, nu e Grădina Edenului, nu e Valhalla, ci doar primul examen dintr-o sesiune lungă, axată pe economie și multe alte științe sociale? Examenul la care vii cu tot ce ai – inclusiv cu îndoieli. Și poate că e timpul să renunțăm la ideea că „altcineva e de vină pentru tot răul, iar eu sunt prea mic ca să pot face ceva”?

Și acum ce urmează?

După referendum începe o etapă despre care politicienii vorbesc prea puțin: etapa muncii grele. Nu e glorioasă, nu e eroică, ci obositoare, gri – ca un costum tipic de birocrat.

Nu conține fraze memorabile, dar conține întrebări esențiale, precum:

– Este statul pregătit să se adapteze la corpul legislativ european? Acquis Communautaire nu sunt doar două cuvinte greu de pronunțat, ci un set de norme foarte clare. Și câți oameni chiar știu ce înseamnă asta? Sau așteptăm să ne explice influencerii plătiți?

– Cine și cum va comunica cu societatea? În mai multe limbi, pe mai multe canale, recunoscând greșelile și dificultățile, fără aroganță și fără moștenirea boierească a politicii moldovenești?

– Cum menținem sentimentul de apartenență, dincolo de „s-a votat la referendum, deci trebuie”? Avem nevoie de explicații clare despre ce a fost și ce va fi.

Perspectiva anului 2025 nu înseamnă aderare imediată. E participare la un maraton, pentru care trebuie să ne pregătim moral și tehnic. Pentru că integrarea nu e un punct fix, ci o linie lungă.

UE nu e o baghetă magică, ci o unealtă

Poate suna banal, dar merită repetat: Uniunea Europeană nu e salvare, nu e Graalul sfânt, nici comoara leprechaunului, ci doar o oportunitate. Nu va rezolva problemele în locul nostru, dar ne va da instrumente – dacă știm să le folosim. Și da, e posibil să intrăm în UE și să nu folosim prea mult din ce ni se oferă, mulțumindu-ne cu accesul la fonduri. Se mai întâmplă. Să sperăm că nu vom fi noi aceia.

UE nu va elimina corupția, dacă noi continuăm cu „rezolvarea problemelor pe sub masă”.

UE nu va crea o justiție bună, dacă sistemul rămâne neschimbat. Cu tot respectul, Laura Codruța Kövesi nu va sta deasupra fiecărui procuror moldovean. Nimeni nu o va face – în afară de legi și norme noi.

UE nu va dezvolta satele noastre mai mult decât își doresc locuitorii lor.

Integrarea europeană nu e un serviciu comandat, e un angajament de muncă comună. Nu cu Bruxelles-ul – pentru că birocrații lucrează cu ce le oferi – ci cu noi înșine.

Pragul maturității, sau de la ce vârstă nu mai suntem tineri

Suntem la pragul unei etape în propria noastră istorie în care devenim adulți. Acum e momentul – 34 de ani (dacă luăm ca punct de plecare 1991) e, conform oricăror standarde moderne, sfârșitul tinereții.

Până acum ne-am jucat de-a „puterea bună și puterea rea”, de-a „n-am fost auziți”, de-a „să rezolve altcineva” sau am dat vina pe un politician că fură becuri din scară. De acum – nu mai merge.

Nici voi nu ați vrea să lucrați zilnic cu un coleg de 34 de ani care se plânge constant de viață și dă vina pe toți, mai puțin pe sine.

Frica de Europa e, de fapt, frica de responsabilitate. Frica de a decide singuri și de a suporta consecințele. Pentru că, dacă înainte era vinovat Estul, Vestul, clima, FMI-ul sau orice altă capitală, acum lucrurile sunt mai simple: facem sau nu facem – noi decidem.

Dar și libertatea e un lucru înfricoșător. Nu toți o doresc cu adevărat.

📢 IPN este și pe Google News. Abonați-vă!